Inima Padurii de Catifea
Povestită de: Madame Virelia („botanistă letală, vrajitoare verde, cu fler de povestitor… si o atingere letală când e cazul”)
Ah, dragii mei… Voi credeți că pădurea e doar un loc cu pomi, frunze care cad și poate o ciupercă sau două. Ei bine, nu. Pădurea este o ființă vie. Respiră. Se supără. Și uneori, ascunde secrete pe care nici cei mai curajoși monștri nu le pot privi fără să tremure.
Azi, vă voi spune povestea Labubu… și a ceea ce s-a întâmplat când a vrut să fure Inima Pădurii de Catifea.
Totul a însemnat cu o hartă răsturnată, o seară prea tăcută și cu prea multe stele pe cer. Labubu, acel încurcă-lume cu zâmbetul lui de vulpe electrocutată, era înspăimântător de tăcut. El nu tace niciodată. Dar atunci… planifica ceva.
Laibubu, mai încă o dată, încerca să-l tempereze. „Nu te juca cu hărți desenate cu sânge de zmeură. Nu toate comorile au voie să fie găsite.” Dar Labubu doar i-a zâmbit cu acei dinți ai lui strâmbi și ascuțiți. „Exact de-aia sunt cele mai bune.”
Într-o noapte când vântul mirosea a ferigă și pământ ud, el a pornit. Dar nu singur.
Tycoco — dulce, naiv, mereu cu un cozonac în buzunarul secret — s-a luat după el. Pentru că îll admira. Pentru că încă nu împreunăsese frica.
Tyco, înglodat în mister și miros de cafea rece, i-a urmat din umbră. El nu merge cu nimeni, dar unde merge Labubu… e mereu pericol. Iar Tyco iubește pericolul aproape la fel de mult cum se iubește pe sine.
Au ajuns la marginea Pădurii de Catifea chiar înainte de miezul nopții. Copacii de acolo nu țin, ci șoptesc. Frunzele sunt moi, dar lasă urme ca lama pe piele. Nu intri acolo dacă nu ești sigur că vrei să ieși schimbat.
„Asta-i o prostie, Labubu,” a spus Tyco, sprijinit de-un trunchi spiral. „Poveștile sunt povești. Nici o Inimă nu bate între copaci.”
Labubu a râs. „O să vezi. Inima bate pentru cine are curajul s-o fure.”
Dar pădurea… asculta.
Cu fiecare pas, frunzele se topeau sub ei. Nu crăpau, nu foșneau. Se dizolvau. Ca visele dimineața.
Tycoco se uita într-o parte și alta. „Ce-s… ochii ăia?”
Laibubu, care într-un final a decis să-i urmeze (pentru că doar un prost îmbufnat lasă un frate să moară singur), i-a spus: „Nu sunt ochi. Sunt gânduri pe care pădurea nu le-a uitat. Se uită la noi.”
Au trecut de Trei Trunchiuri Torsionate. Acolo era poarta nevăzută. Labubu a spus un cuvânt care nu era nici limbă, nici sunet. În acel moment, cerul a clipit. O secundă s-au văzut stelele prin trunchiuri.
Apoi, pădurea i-a lăsat să intre mai adânc.
Au dat de o zonă unde aerul mirosea a ambră arsă. Acolo, spunea legenda, era Inima. Dar nu singură.
Un paznic o păzea. Nu cu sulițe sau magie. Cu adevăr.
Era o ființă înaltă, netedă, cu o mască de lemn. Ochii erau goi. Dar vocea îi vibra în pieptul fiecăruia dintre ei.
„Ce dați la schimb?” a întrebat ea.
Tycoco a oftat. „Un cantecel pe care doar mama mi-l știa.”
Ființa a clătinat din cap.
Laibubu a spus: „O lacrimă de iubire adevărată.”
Paznicul a zâmbit ușor. Dar nu s-a dat la o parte.
Tyco s-a apropiat. „O minciună pe care toți au crezut-o despre mine.”
Masca s-a crăpat un pic.
Labubu a venit ultimul. Și în mâna lui nu avea nimic. „Eu dau ce n-am avut niciodată: frică. Dacă iau Inima… poate, în sfârșit, o voi simți.”
În acel moment… pădurea a oftat.
Inima de Catifea a coborât din aer. Plutea. PulsĂ. Era vie.
Labubu a întins mâna. A atins-o.
Totul s-a schimbat.
Tycoco a dispărut. Nu a murit. A devenit o floare. O floare dulce, albă, care cântă noaptea.
Tyco a rămas, dar nu mai putea vorbi. În fiecare zi scrie cuvinte pe frunze, sperând că le citește cineva.
Laibubu a căpătat o viziune: pădurea, mereu, o va proteja, dar va cere un preț.
Iar Labubu? El a devenit ceva… altfel. Are Inima. Dar nu mai zâmbește. A simțit frica, da. Dar împreună cu ea a venit și singurătatea. Inima bate, da. Dar nu întotdeauna pentru bine.
Pădurea de Catifea încă trăiește. Iar Inima ei… e acum într-un piept cu dinți ascuțiți și ochi care odată străluceau.
Vreți să mergeți s-o căutați?
Vă sfătuiesc să nu o faceți.
Pentru că pădurea nu dă nimic… fără să ia în schimb mai mult.
(Madame Virelia se apleacă spre voi, cu un zâmbet verde ca menta otrăvită.)
Acum… spuneți-mi: cine vrea s-o audă pe următoarea?)
