Poveste pentru copii: Licuriciul Luca și noaptea fără stele

Licuriciul Luca și noaptea fără stele

În Poiana Felinarelor, fiecare seară începea cu o sărbătoare mică.

De îndată ce soarele se ascundea după deal, licuricii ieșeau dintre frunzele de mentă și își aprindeau luminițele. Unii străluceau ca niște steluțe, alții clipeau repede, de parcă ar fi trimis mesaje cerului, iar cei mai pricepuți desenau cercuri aurii prin aer.

Luca era cel mai mic licurici din poiană. Lumina lui nu era nici mare, nici puternică. Era doar un punct verde-auriu, cât o firimitură de lună.

— Într-o zi o să luminezi și tu tot drumul, îi spunea bunica Luma.

Dar Luca privea felinarele strălucitoare ale celorlalți și ofta.

— Cu lumina mea abia se vede vârful unei frunze.

Bunica îi zâmbea și îi răspundea mereu la fel:

O lumină mică nu alungă toată noaptea, dar poate arăta următorul pas.

Într-o seară de vară, locuitorii poienii se pregăteau pentru Noaptea Florilor de Lună. Era singura noapte din an în care florile albe de lângă pârâu se deschideau toate deodată. Ariciuța Mara trebuia să aducă ultimele semințe, iar licuricii urmau să lumineze drumul până la grădină.

Numai că, înainte de apus, cerul s-a acoperit cu nori groși. Vântul a început să foșnească prin iarbă, apoi să sufle tot mai tare.

Fâș! Fâș! Fâș!

Felinarele din petale s-au rostogolit prin poiană. Crenguțele care marcau poteca au zburat cât colo, iar stelele au dispărut cu totul în spatele norilor.

— Anulăm sărbătoarea! a strigat gândacul Doru. Pe întunericul acesta nu găsește nimeni drumul.

Tocmai atunci, dinspre pârâu, s-a auzit un glas subțire:

— Mă aude cineva? Sunt aici!

Era Mara. Pe când se întorcea cu săculețul de semințe, vântul îi acoperise cărarea cu frunze. Ajunsese lângă apă și nu mai știa pe unde putea trece în siguranță.

Licuricii cei mari au încercat să zboare spre ea. Dar rafalele îi împingeau înapoi, iar luminile lor se legănau atât de repede, încât nimeni nu putea vedea limpede pietrele din pârâu.

Luca simți cum îi tremură aripile. Ar fi vrut să se ascundă sub o frunză de brusture. Apoi auzi din nou glasul Marei:

— Mi-e puțin teamă!

Luca își aminti vorbele bunicii: „Poate arăta următorul pas.” Nu tot drumul. Doar următorul pas.

Își strânse aripile, trase aer în piept și porni.

Zbură foarte aproape de pământ, acolo unde vântul era mai domol. Luminița lui se opri deasupra unei pietre plate.

— Mara! Vezi lumina mea?

— O văd! răspunse ariciuța. E mică, dar nu se mișcă.

— Atunci vino până la piatra aceasta.

Mara făcu un pas. Apa îi gâdilă lăbuțele, dar ajunse cu bine.

Luca căută următoarea piatră. Era prea departe, iar o creangă căzută îi ascundea vederea. Încercă s-o ocolească, însă vântul îl răsuci și îl așeză, amețit, pe un fir de papură.

— Nu pot singur, șopti el.

Pentru o clipă se rușină. Apoi își dădu seama că Mara nu avea nevoie de un erou care să facă totul singur. Avea nevoie de un drum sigur spre casă.

— Prieteni, am nevoie de ajutor! strigă Luca cât putu de tare.

Prima veni Mira, o molie cu aripi mari și catifelate.

— Voi zbura lângă tine și te voi feri de vânt, spuse ea.

Melcul Ticu ridică două cornițe curioase.

— Eu pot lăsa o urmă argintie pe pietre. Chiar și în întuneric, urma mea lucește puțin.

Broasca Oac se așeză pe mal.

— Eu cunosc pârâul. Oac pentru o piatră sigură, oac-oac dacă trebuie să vă opriți!

Iar greierii se aliniară în iarbă.

— Noi ținem ritmul, ca nimeni să nu se grăbească: pas, răgaz, încă un pas.

Mira își desfăcu aripile ca un paravan. Ticu marcă pietrele. Oac arătă locurile sigure, iar greierii începură încet:

Cri-cri… pas. Cri-cri… răgaz. Cri-cri… încă un pas.

În fața tuturor zbura Luca. Lumina lui era tot mică, dar acum stătea dreaptă și liniștită deasupra fiecărei pietre.

— Aici, Mara! spunea el. Privește numai următorul pas.

Pas cu pas, ariciuța înaintă. Când apa curgea mai repede, se oprea. Când auzea un singur „oac”, pornea din nou. Când vântul sufla, Mira îl apăra pe Luca, iar luminița nu dispărea.

În sfârșit, Mara ajunse pe malul poienii. Toți izbucniră în urale.

— Ai venit să mă salvezi, îi spuse ea lui Luca.

Luca se uită la Mira, la Ticu, la Oac și la greieri.

— Am venit să-ți arăt o piatră. Apoi prietenii mei au făcut un drum.

Săculețul cu semințe era încă prins bine de spinii Marei. Animalele le-au plantat repede lângă pârâu. Au săpat împreună, au acoperit fiecare sămânță cu pământ moale și au așteptat.

Vântul s-a domolit. Norii s-au desfăcut puțin, dar în locul primei stele s-a petrecut ceva și mai frumos: una câte una, florile de lună s-au deschis.

Petalele lor albe au prins lumina licuricilor și au răspândit-o peste apă. Urma lui Ticu sclipea printre pietre, iar poiana întreagă părea un cer coborât pe pământ.

— Priviți! a râs Mara. Avem stele și jos!

Licuricii cei mari l-au chemat pe Luca în mijlocul lor.

— Cum ai reușit să luminezi drumul pe o asemenea vreme? l-a întrebat Doru.

Luca s-a gândit puțin.

— Nu am luminat tot drumul. Am luminat primul pas. Apoi am cerut ajutor pentru al doilea.

Bunica Luma îl privea de sub o frunză, cu ochii strălucind de bucurie.

În noaptea aceea, Luca n-a devenit cel mai luminos licurici din Poiana Felinarelor. Luminița lui a rămas mică, verde-aurie și liniștită.

Dar, de atunci, ori de câte ori cineva se temea că este prea mic pentru o faptă importantă, locuitorii poienii spuneau povestea lui Luca.

Fiindcă o lumină mică nu alungă toată noaptea.
Dar poate arăta următorul pas.
Iar uneori, de la un singur pas începe drumul spre casă.